Istoria învățământului românesc. Ce ar zice domnitorul Cuza despre sistemul actual?

Istoria învățământului românesc. Ce ar zice domnitorul Cuza despre sistemul actual?

Un raport al Comisiei Europene^[1] arată că foarte mulți tineri români nu mai merg la școală după ce termină clasa a VIII – a, fapt ce constituie un fenomen îngrijorător.

Raportul arată faptul că peste 254.000 de tineri cu vârste între 18 și 24 de ani, ceea ce reprezintă 15,3 %, din totalul elevilor școlarizați în anul 2019, în România, au absolvit cel mult clasa a VIII-a. Potrivit informațiilor furnizate de Comisia Europene, acești tineri sunt mai predispuși riscului asociat șomajului sau al celui de a câștiga mai puțin odată ce găsesc un loc de muncă.

Toate studiile arată că pe viitor, doar unul dintre zece tineri, care nu au absolvit decât opt clase se va putea angaja, restul urmând să presteze munci necalificate. Această problemă generează o serie de costuri publice și sociale, sub forma unor venituri economice mai mici, a unor venituri fiscale mai reduse și a unor costuri mai ridicate pentru serviciile publice, cum sunt cele din sănătate, justiție și plata prestațiilor sociale.

România, poziționată în 2019 pe poziția a treia în Uniunea Europeană la acest capitol al ratei părăsirii timpurii a școlii, cu 18,1 %, după Spania cu 17,3 % și Malta cu 16,7 %, potrivit Eurostat. Aceleași date arată că cea mai mică rată de părăsire mai devreme a școlii pentru tinerii era în Croația cu 3 %, Grecia cu 4,1 % și Lituania cu 4 %.

Având în vedere obiectivul istoric transmis de Mircea Eliade, către generațiile viitoare cu privire la ’’datoria de a lărgi considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”. În condițiile, în care istoria învățământului românesc este parte integrantă a istoriei sistemului educațional din România, ne precizează wikipedia.

Este un adevăr istoric, obiectivul care înfățișează prin semnificația și dimensiunea sa, evoluția instituțiilor de învățământ și educație, ca parte integrantă a dezvoltării economico – sociale de la formele incipiente până la instituționalizarea completă a învățământului, cu analiza evoluției acesteia în epoca veche, evul mediu, epoca modernă, până în zilele noastre.

Educația în epoca veche. Pe țărmul dobrogean al Mării Negre, pe malul lacului Limanul Sinoe, au fost descoperite mărturii al existenței unui gimnaziu, atestat încă din sec. II î.e.n., vestigii care descriau modul de organizare al gimnaziului, ca fiind prima treaptă în pregătirea educațională, acea de însușire a celor mai elementare forme de învățământ, adică scrisul, cititul, noțiuni de matematică de bază, recitări din poeme homerice, se desfășurau în casa părintească sub îndrumarea directă a tatălui.

Cei care puteau dobândii cunoștințe în cadrul organizat și nu în familie erau înscriși la instituția numită gimnaziu, care era condusă de un director numit gimnaziarh, care pentru activitatea de instruire – învățare era ajutat de unul sau mai mulți profesori. Organizarea, funcționarea și conducerea unei astfel de instituții școlare impunea o mare responsabilitate, de acea, locuitorii cetății alegeau gimnaziarh-ul din rândul fruntașilor care dețineau și o bună stare materială.

Sosit acasă după învățăturile însușite în Egipt, Deceneu va organiza instituția școlară cu sprijinul regelui Burebista, el se adresa aristocrației geto – dacice cu scopul de a o instrui, nu doar în teologie, ci și în astronomie.

Prima școală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda Sfântului Gerard, prin San Gerardo, primul emiscop de Cenad, (oraș medieval din Banat), încă din anul 1028, înființată cu scopul pregătirii personalului de cult și a misionarilor.

Între anii 1200 și 1300 iau ființă școlile de pe lângă episcopiile din Oradea și Alba – Iulia, școli cu predare în limba latină. Școlile românești săsești și orășenești se înmulțesc în secolul al XII – lea, în Transilvania școli confesionale, în Moldova și în Țara Românească școli de stat. Școala Domnească din București, construită de domnitorul Grigore Ghica, era o școală de nivel mediu pentru învățarea limbilor slavonă și română.

În Țara Românescă și în Moldova, între 1832 – 1848, s-au organizat școli de nivel inferior, în care se predau noțiuni de citire, scriere și artimetică, și școli mediu, în care se punea accent pe gramatica limbilor română și slavonă, geometria și pe caligrafia pentru redactarea actelor oficiale. Exista și școli de nivel superior, în care se studi gramatica, retorica, dialectica, artimetica, geometria și muzica.

Avem descrieri ale școlilor mănăstirești, care erau organizate și funcționau pe lângă mănăstiri, episcopii sau biserici, în scopul pregătirii personalului de cult în general, nu doar a preoților. Întâlnim și școli domnești, care după denumire, erau organizate și susținute prin grija domniei, în care se pregăteau slujbași pentru cancelaria domnească, vameși și dascăli. Mai funcționa școli orășenești, prin care se pregăteau, pe lângă fii familiilor bogate, viitori slujbași ai administrației orașului, logofeți, sau strângători de biruri.

Etapa școlii românești medievale. Prima școală superioară în limba română a fost înfințată la Făgăraș în anul 1657 de Lorátffy Zsuzsanna. Diaconul Coresi, argumenta în Psaltirea sa, în limba română, în 1577, necesitatea învățământului și a tipăriturilor în limba vorbită de majoritatea populației. La rândul său, Constantin Mavrocordat, nemulțumit de analfabetismul și lipsa de pregătire teologică ce domneau în rândul clerului, dispunea la 1741, o serie de măsuri pentru ridicarea nivelului cultural al acestora.

În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul secolului 17 – lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul, a fondat Academia domnească de la București în 1694, în limba greacă.

Încă din secolul al XIV – lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI – lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească, cea mai mare parte a educației a fost fie în limba germană sau latină.

Regulamentul școlilor din Țara Românească 1776. A fost introdus de domnitorul Alexandru Ipsilanti, fiind prima încercare de reglementare coerentă a sistemului educațional. Principalele sale prevederi se refereau la : stabileau veniturilor dascălilor: „după predare și valoarea lui personală, după judecata și hotărârea înălțimii sale’’, sprijinirea elevilor fără posibilități, introducându-se pentru prima dată un sistem de burse acordate de domnitor, măsuri disciplinare, cu accent pe tactul pedagogic, etc.

Educația înainte de 1800. Caracteristica principală a sistemului educațional din Țările Române până la începutul epocii moderne, ofereau o educație predominat de natură religioasă, precum și câteva noțiuni de educație științifică elementară (scrisul, cititul, operațiile aritmetice de bază, unele limbi străine, elemente de geografie, etc.). Limbile de predare au fost de regulă greaca și slavona (în Țara Românească și Moldova) și latina în Transilvania.

După 1821. Începutul procesul de construcție a unor sisteme educaționale și de învățământ naționale, după Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Astfel au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri de instituții de învățământ: școli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universități. Totodată au apărut o serie de Legi de organizare și funcționare a acestui sistem: Regulamentul Organic, Legea lui Cuza, Legile lui Spiru Haret și altele.

Anul 1848 a reprezentat o cotitură importantă în organizarea și dezvoltarea învățământului și a culturii românești. Oameni care au pregătit și condus marile acțiuni ale vremii au fost luptători politici, scriitori, poeți, filozofi și istorici, oameni de școală, învățători și profesori.

În Țara Românească și Moldova, deși școlarizarea era disponibilă mai ales la orașe, în mod frecvent funcționând pe lângă biserici și mănăstiri, dezvoltarea sistemului de educație continuă cu organizarea primele cursuri de studii superioare în limba română. Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iași prima școala de ingineri hotarnici, iar între 1818 – 1822, celor două academii domnești din București și Iași sunt desființate și înlocuite cu primelor două universități moderne din Romania, Universitatea din Iași (1860) și Universitatea din București (1864).

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucțiunii Publice, care reglementa de o manieră modernă, organizarea și funcționarea sistemului educațional, în trei mari cicluri de învățământ: primar, (școala primară din comune rurale și urbane), secundar (licee, gimnazi, seminari, școala reală, de artă, profesională și școala secundară de fete) și superior, (facultățile de litere, de științe matematice și fizice, de drept, de medicină). Astfel, prin Lege s-a generalizat învăţământul obligatoriu de patru clase, un lucru rar în Europa acelor vremuri, precum și organizarea, din punct de vedere administrativ, în 15 regiuni unde funcţionau inspectoratele regionale.

Anii de după 1880 au fost marcați de alte reforme, ministrul educației Spiru Haret care a militat și a reușit să dezvolte rețeaua școlară la sate, astfel încât de la 3.446 școli existente în anul 1896 s-a ajuns la organizarea a peste 4.685 de școli în anul de învățământ 1909 – 1910, în condițiile în care s-a încercat diminuarea procentul ratei de abandon, de până la 30 % în 1910 – 1911.

După câștigarea independenței de stat, învățământul economic românesc a reușit să se consolideze și să-și dezvolte latura universitară, exemplu, la 19 aprilie 1913 a fost promulgată Legea pentru înființarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București.

Educația între 1918 – 1944. Ministrul Constantin Angelescu a avut un rol esențial în modelarea  sistemului de învățământ din România. Modelul lui Spiru Haret a fost păstrat, iar, modelele sistemelor austriac și maghiar răspândite în Transilvania și Bucovina au fost eliminate. Pe timpul lui s-au construit 7.000 şcoli. Abandonul şcolar în acea perioadă s-a diminuat până la 8 – 10 %. Bugetul Educaţiei era de 12 %, iar în anumite perioade urca la 16 %, dar acest procent era net inferior unor state învecinate. În 1925 a fost reintrodus Bacalaureatul. În 1928, România avea un număr de 10 licee la un milion de locuitori, Ungaria avea 18,7 de licee, în timp ce Danemarca avea 56 de licee raportate la acelaşi număr de locuitori.

Titu Maiorescu, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice, a dorit să dea învăţământului o nouă direcţie. În proiectul său de învăţământ, se prevedea un număr sporit de şcoli normale, gimnazii reale şi şcoli politehnice şi stabilirea unor cerinţe mai înalte pentru cei ce doreau să devină cadre didactice.

Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: vechiul regat 39,3 % (recensământul din 1912), Bucovina 45,2 % (în 1912), Basarabia 19,4 % (în 1897), Transilvania 51,1 % (în 1910). La recensământul din 1930 numărul ştiutorilor de carte s-a majorat la 55,8 % în vechiul regat, 65,7 % în Bucovina, 67,3 % în Transilvania şi 38,1 % în Basarabia. Se apreciază că la sfârşitul perioadei interbelice procentul acestora s-a ridicat la circa 80 % pe întreaga ţară, în Basarabia acesta era de circa 55 %.

S-a extins învăţământul superior politehnic, comercial şi agricol. Prin decrete regale, Universitatea maghiară din Cluj şi Universitatea germană din Cernăuţi s-au transformat, începând cu 1 octombrie 1919, în universităţi româneşti.

După 1945. După cel de-al doilea război mondial, sistemul educațional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip totalitar, singurul fapt / lucru bun a fost eliminarea analfabetismului concomitent cu obligativitatea și gratuitatea învățământului până la nivel liceal sau profesional. În anul 1948, au fost înființate, Institutul de Construcții București, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, Institutul de Petrol și Gaze București și Institutul de Mine din Pietroșani.

Educația între 1945 – 1990. Bazate pe cele trei reforme ale învățământului; din 1948 și 1949, care în esență a instalat un sistem educațional identic celui din URSS; din 1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învățământ; din 1972, care restricționează sistemul și readucea ideologia național – stalinistă în sistemul educațional. Pe 17 septembrie 1962, se înființează Universitatea Timișoara, iar pe 27 august 1965, Universitatea Craiova, urmată de Universitatea Brașov, în 1971 și de Universitatea Galați, în 1974.

Se remarcă, în ciuda crizei economice și a dificultărilor după 1980, școala românească a fost capabilă să pastreze cadența și coerența în funcționare și să înregistreze unele rezultate suprinzătoare, în privința accesibilității la educație în rândul populației. Spre exemplu, în anul școlar 1983 – 1984, populația școlară a României atinsese un număr de 5.888.358 elevi, ceea ce însemna că, în acel moment, unul din 4 cetățeni urma o formă de învățământ.

Educația după 1990. Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 6 ani și este obligatorie până în clasa a 10-a. Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este structurat pe 3 niveluri de studii: studii universitare de licență, de masterat și doctorat.

În 2004, aproximativ 4,4 milioane de persoane erau înscrise la școală, în procent de 75 %, (a 52 – a din întreaga lume). Dintre aceștea, 650.000 de copii la grădiniță, 3,11 milioane (14 % din populație) în învățământul primar și secundar și 650.000 (3 % din populație) la nivel terțiar. În 2011, rata analfabetismului adulților români a fost de 1,36 %.

Intr-o analiza obiectivă, academicianul Dinu C. Giurescu sintetizează învăţământul până în 1944 asfel:

1.Învăţământul primar (clasele I – IV) asigurau pregătirea necesară unui elev la examenul de admitere în liceu (cu o durată de 8 ani), fără să recurgă la meditaţii, dezvoltată tot mai mult, la scară naţională, din anii 1960 şi 1970.

2.Liceul asigura o pregătire cuprinzătoare la secţiile „reală” sau „umanistă”; bacalaureatul era un examen greu, iar diploma respectivă avea însemnătate.

3.Tinerii cu bune rezultate (nu neapărat cu avere) mergeau la specializare în Franţa şi Germania, unii în Italia sau Anglia. Din 100 de tineri plecaţi la stagii sau doctorate, cel puţin 98 se întorceau în România.

4.Salarizarea. Statul aloca pentru educaţie 17,8 % din buget (în 1938 – 1939).

Evoluția instituțiilor de învățământ și educație din România.

Categoria de învățămînt	1938 – 1939	1948 – 1949	1960 – 1961	1970 – 1971	2017 – 2018	%
0	1	2	3	4	5	6
Învățământ superior	26.489	48.676	71.989	151.885	538.871	15,18
Licee teroretice	29.004	55.020	243.534	387.314	637.706	17,96
Licee de profil (ind, artistic, economic, pedagogic)	20.283	89.544	9.040	118.577	91.889	2,59
Învățământ profesional și tehnic	39.250	61.372	169.307	317.367	90.205	2,54
Învățământ obligatoriu de cultură generală (primar – gimanzial)	1.575.477	1.791.182	2.346.322	2.941.625	1.669.372	47,03
Învățământ preșcolar	90.787	157.934	354.677	448.244	521.161	14,70
Total general	1.781.290	2.203.728	3.195.229	4.364.652	3.549.204

Concluzie. Din analiza evoluției populației școlare din România, pe forme de învățământ, pe 2017 – 2018, în comparație cu 1970 – 1971, se constată o scadere / diminuare a numărului cu 815.448, generat de desființarea multor licee de profil și supradimensionarea învățământului liceal teoretic și / superior, accentuat și de fenomenul de părăsire mai devreme a școlii pentru tinerii între 18 și 24 de ani.

[1]https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/bookmark/44572470-85ff-4b84-bc7e-b14514da793a?lang=en

Dr.ec. Viorel Crăciuneanu activează în cadrul propriului cabinet de insolvenţă, www.craciuneanu.ro

(articol apărut și în cotidianul Adevărul)

Dr.ec. Viorel Crăciuneanu

Foto: Pexels.com

Site-ul www.craciuneanu.ro vă oferă informații despre protecția fiscală, financiară a mediului de afacerii național, a întreprinderilor mici și mijlocii după pandemia generală de coronavirus, dezvoltarea unui sistem de control managerial pentru instituțiile publice și private, la nivel european, insolvență, expertiză / consultanță contabilă și fiscală, resurse umane, protecție și asigurări sociale, contabilitate. Ne interesează tot ce se întâmplă în domeniile: economic, fiscal, financiar și al asigurărilor sociale de sănătate.

Aveți nevoie de un specialist în insolvență? Ne puteți contacta aici:

Viorel Crăciuneanu
Cabinet de insolvență | Expert contabil
Tel: +40729841301
E-mail: contact@craciuneanu.ro